Hoinaru' plictisit

E rece și e proaspăt-îmbibată cu substanțele chimice ale robinetului... Pare mic și limitat pentru evadarea mea. Ce-i drept niciodată nu mi-o reușit să fug din el, toate încercările de până acum au fost zadarnice, și-mi înecam sperantele pe pereții acestei lumi: mici, ca mine defapt, înăbușită în zoaia unei coerențe străpunsă de un înțeles meschin, comun. Tăcerile îmi curg în trup subtil, transformându-mă într-un produs imbecil al acestui gol generator de bule oxigenate... Sunt iarăși înecat în singurătate... Sau de această dată chiar am rămas singur?! Printre semeni am învățat să las realitatea să se transforme într-un vis, iar visele să mi se asfixieze în mădularele adevărului. Mă doare frigul stârnit de zidul captiv de sticla, ma ademenește splendoarea razei de lumină ce-o văd în fiece dimineață pe acea fereastra. Ia, uite-o, e aproape de aripa cu care o ating acu, o simt! Neaaahh!! E o iluzie abandonată in pupila plata a ochilor. Mai fac un înconjur vasului și mă domolesc in acest colț  rotund să dorm, defapt de ce să asculti meditațiile unui pește minuscul ce de-abia îl vezi când iți pleci ochii asuprai dimineața, îi mai dai mancare, singur nu știi pentru ce, căutai liniște în frumusețea exterioară a mea, se vede ca nu o mai găsești. Mă tot abandonezi și tot mai rar iți amintești de mine. Hai pleacă nu mai am chef să te vad, esti un hoinar ca mine doar că tu nu vorbești pește.